Toți ne comparăm propria persoană, viețile, partenerii, copiii, părinții și este normal… Un mecanism prin care ar TREBUI să ne orientăm psihologic, dar…
Daca simți tristețe atunci când te compari cu cineva perceput mai „sus” decât tine, cel mai probabil ai o minte care gândește negativ despre propria persoană, vede ce lipsește și îți spune că nu vei reuși, că nu ai cum, că nu ești suficient, și câte și mai câte…
Dacă simți frustrare, cel mai probabil ai o minte care a învățat să observe și să se „țină” de presupuse obstacole: plouă afară, eu nu arat că…., eu nu vorbesc….,și câte și mai câte…
Dacă simți motivație, te felicit! Ai învățat, cumva, să folosești motivația ca busolă, ghid, direcție și ai șanse mari să ajungi unde îți dorești!
Comparația cu cei pe care îi percepem „mai sus” decât noi nu este un semn de slăbiciune. Este un mecanism psihologic normal prin care încercăm să ne orientăm, să ne evaluăm și să înțelegem unde ne dorim să ajungem.
Uneori, această comparație aduce frustrare și tristețe. Alteori, poate aprinde motivația. Diferența nu stă în ceilalți, ci în modul în care ne raportăm la noi înșine.
Durerea apare atunci când comparația devine critică. Vindecarea începe când comparația devine direcție.
Privește-te cu compasiune. Nimeni nu îți trăiește viața, nu îți cunoaște luptele, resursele și ritmul. Iar creșterea reală nu este competitivă, ci profund personală.
Compară-te doar cu versiunea ta de ieri. Acolo începe schimbarea care contează cu adevărat. 
Iar dacă ai nevoie de mai multe informații în această direcție, nu ezita să îmi scrii!
