Aveam 27 de ani când am devenit mama Elisei, după o perioadă de 2 ani în care făcusem multe tratamente pentru infertilitate. La 29 de ani, în ziua în care Elisa a împlinit 1 an și 11 luni, s-a născut sora ei, Ana.
Perioada cea mai frumoasă a vieții mele a fost și perioada cea mai grea pentru că eu am făcut în continuare ceea ce învățasem ca și copil: să depun efort, să am rezultate mai mari ca alții, să fac multe, să mă supraresponsabilizez și să nu mă plâng, toate acestea ca să fiu văzută, validată, iubită.
Eram obosită mereu, împovărată, dezorientată uneori, deloc îngrijită, cu stare reactivă, mereu pusă pe găsit soluții și creat binele pentru ceilalți. Să nu crezi că nu am primit ajutor, l-am primit, dar nu l-am acceptat: medicul de familie mi-a recomandat să nu alăptez din cauza rănilor pe care le aveam, dar nu am ascultat-o și am plâns la fiecare masă a Elisei timp de aproape 2 săptămâni, tăticul lor își dorea să le liniștească, să le plimbe, dar nu îi dădeam voie, bunicile ar fi stat cu fetele zi și noapte, dar le trimiteam de cele mai multe ori acasă la ele, sau nu le dădeam spațiu să ofere ajutorul.
Când Ana avea un an și 11 luni, am hotărât să o înscriu la grădiniță și nu voi uita niciodată că după ce le-am lăsat pe amândouă la grădiniță am plecat la cabinet: aveam întâlnire cu mine. Am plâns, am tremurat, m-am panicat, am respirat adânc, mi-am simțit oboseala și mi-am promis că voi fi mai mult decât o femeie obosită, supraresponsabilizată, temătoare, cu nevoie crescută de a primi de la ceilalți ceea ce nu puteam să îmi dau singură, iubirea de sine.
În acea zi, în cabinet, mi-am promis că mă voi iubi mai mult în ciuda a ceea ce nu voi reuși să fac, în ciuda tuturor greșelilor pe care le-am făcut și pe care le voi face.
De atunci e un proces frumos, nu linear, dar sunt mândră că port zilnic cu mine iubirea față de mine.
O iubire construită, în care cred!
Tu ce emoție porți cel mai des cu tine?
Iubirea de sine?
Vinovăția?
Teama?
Tristețea?
